Află cum se formează pietrele la rinichi
Pietrele la rinichi sau calculii renali sunt formaţiuni solide create de sărurile şi mineralele din urina foarte concentrată. Acestea pot rămâne la nivelul rinichilor sau pot călători de-a lungul tractului urinar, iar dacă dimensiunea lor este suficient de mare pentru a produce blocaje, apar senzaţii intense de durere şi chiar sângerări.
Toată lumea prezintă anumite formaţiuni cristalizate în urină, chiar şi cei care nu ajung niciodată să sufere de pietre la rinichi. Urina, produsă în rinichi, conţine în mod natural substanţe care conduc la formarea cristalelor solide de calciu, oxalat, sodiu, fosfor şi acid uric şi chiar cistina (în cazul persoanelor care au moştenit genetic boala numită cistinurie).
Compuşii care se pot transforma în calculi renali provin din fluxul sanguin şi ajung în urină, întrucât rinichii acţionează ca un filtru asupra sângelui şi reglează cantitatea constituenţilor de această natură ce urmează să fie reabsorbită de rinichi (ca apoi să ajungă din nou în circulaţia sanguină) sau este ulterior eliminată prin aparatul excretor.
În afară de aceste minerale şi substanţe ce se pot solidifica, mai există şi anumite proteine şi compuşi care inhibă formarea cristalelor. Exemple de inhibitori ai calculilor renali în urină sunt volumul total al urinei produse (cu cât este mai mare, cu atât mai puţin concentrată va fi, deci mai puţin predispusă suprasaturaţiei), citratul, magneziul, pirofosfatul şi alte molecule derivate din metabolismul normal, denumite generic macromolecule urinare. Aceşti inhibitori ajută la eliminarea cristalelor înainte ca acestea să se ataşeze rinichilor şi să formeze calculi de dimensiuni diverse.
Pentru ca formarea cristalelor să evolueze, din pietre de foarte mici dimensiuni, spre calculi voluminoşi, urina trebuie să devină suprasaturată, ori să fie produsă într-un volum foarte mic. Alte condiţii de calcifiere a cristalelor sunt concentraţiile ridicate anomale de promotori, concentraţiile foarte mici de inhibitori sau orice combinaţie nefericită între cele două.
În condiţii normale, există un echilibru între promotorii şi inhibitorii calculilor, care permite eliminarea prin urină a cristalelor minuscule, insesizabile cu ochiul liber. Aşadar, când cristalele rămân suficient de mici, iar urina este diluată atât cât să nu ajungă suprasaturată, cristalele vor calători lin în urină, prin uretere şi vezica urinară, fără a produce simptome supărătoare.
Din nefericire, acest echilibru dezirabil între promotorii şi inhibitorii pietrelor la rinichi nu există în cazul tuturor, din pricina unor factori genetici sau care ţin de stilul de viaţă.
